Conexiuni

Crafter: Cornelia Voiculescu

Sinopsis: O femeie se închide terifiată în baia unui local când descoperă cine este de fapt bărbatul pe care trebuia să-l întâlnească…

---

Bang, bang, bang! se auzi bubuitul puternic, metalic în ușa de un alb murdar a toaletei:

“Ce dreacu faci acolo? Deschide!” se auzi o voce înfundată, ușor răgușită. 

Dintre toate locurile din oraș, tocmai în ăsta hotărâseră să se întâlnească. Ar fi trebuit să fie un semn, poate. În trecut îl surprinsese întorcându-se înapoi de la liceu, într-o vară toridă, pe strada Ana Aslan. Acolo, în cârciuma aia mică și întunecoasă, recunoscuse cravata cu dungi gri, elegante și pe el, savurând vinovat o bere la pet. 

Bere la pet! Cine și-ar fi închipuit! El care bea doar coniac din cristaluri rafinate cu panglici albastre, înfășurate de gâtul sticlelor.

Poate că asta era adevărata lui față! Cine știe…

Bang, bang, bang! 

“Deschide ușa, naibii o dată altfel chemăm paza”, se auzi din nou vocea răgușită.

“Iertați-mă! Am… am o problemă!” bâigui ea cu glasul jumătate înecat, încercând să desfacă acul broșei verzi smarald de la piept. Degeaba! 

Degetele ei albe se tranformaseră în argilă lipicioasă, exact ca întreg mobilierul din jurul ei și n-o mai ascultau.

“Ce problemă să ai? Lasă că nu ești prima care se cacă împrăștiat”, și forță din nou clanța metalică.

Livia întinse tremurând mâna către încuietoare, apoi cu precauție și ochii holbați ca în timpul unei urmăriri cu gangsteri deschise ușa, riscând o privire afară. Fu împinsă de o roșcată cârlionțată și burtoasă, însoțită de prietena ei, o silfidă brunetă cu pielea albă, cadaverică și sprâncene stufoase.

” Dacă mă mai țineai mult la ușă mă căcam eu pi mini!” zise roșcata. “Ți-a luat mă-ta cârciumă, sau ce?” o apostrofă din nou și trânti ușa uneia dintre private, fără să aștepte răspuns.

Ah, se auzi glasul ușurat al grasei, însoțit de zgomotul specific urinării și un vânt zgomotos. Încăperea fu năpădită brusc de un miros acru, ușor înțepător. 

Livia duse instinctiv mâna la gură și la nas. Hotărât lucru, aici nu mai putea sta foarte mult. Trebuia să găsească o cale de a ieși fără a fi văzută. Ca să poată părăsi localul trebuia să treacă direct prin sala de mese. Iar acolo era el! Cu o privire pierdută, ațintită când și când înspre intrare, ținându-și ziarul în mână, ediția de azi a Cațavencilor. Ăsta era semnul de recunoaștere. Cam ciudat în era asta a tehnologiei, când toată lumea trece direct pe video.

Îl cunoscuse pe un site obscur de chat: twoo. Cu doi de „o”! Clar, cine făcuse platforma nu prea stătea bine la limba engleză. Sau poate că era un fel de metaforă. Doi de „o” și nu unul putea însemna că așa ești mai plin, mai complet ca să forțeze un superlativ: tu și partenerul nou găsit sunteti mai rotunzi… Cam ca roșcata de pe budă care se pârțâia fără rețineri.

Amândoi conveniseră să nu se vadă, doar să vorbească. Cum s-ar zice să se cunoască cu adevărat: prin dialog. Asta îi plăcuse la el. Nu tu glume deocheate, cereri de poze în țâțele goale sau fantezii sexuale. 

Ce-i drept, la un moment dat se făcuse aluzie la cum se simt săruturile plimbându-te pe malul Dunării, mai răcoroase, mai sărate. Doar amândoi aveau experiența iubirilor într-un oraș port, altă dată, fala Europei de Est, acum ca  o babetă care încă își mai poartă cu semeție eleganța prăfuită. 

Iar acum deciseseră să se lase surprinși. O surpriză plăcută a vieții, Un cadou, cum scrisese el cu un smiley face pe deasupra.

Un căcat! se gândi Livia.

Zgomotul apei de la closet…

“Pfuaa, băi fatî, cred că nu mi-a priit diloc shaorma aia. Parcî prea usturoiat. Pi buni, nu?”

“Da, nici miii, nu mi-a plăcut”, se auzi vocea stafiei brunete, care încerca să își rujeze buzele aproape inexistente.

“Dacî mai stăteam mult, cred că plezneam”, pufni roșcata într-un râs spasmodic, aruncând o privire tăioasă Liviei.

“Ce, fată, nu poți să stai pe tron de noi?” întrebarea o lovi direct, ca un briceag.

“Nu-i asta… eu… eu stau aici, nu pot ieși afară… Mă întâlnesc cu cineva…”

“Să faceți prostioari în budă?” râse zgomotos grasa cârlionțată. 

“Nu, nu.. eu…” dar cuvintele i se opriră în gât.

“Ah, nu-ți placi di gagiu!” conchise pe loc roșcata și dădu un ghiont brunetei, pe care aproape o dezechilibră.

“Păi și ce faci? Stai aci?” întrebă pe un ton jumătate milos, jumătate gâtuit bruneta scheletică.

“Dacă ies, mă vede…”

“Nașpa!” declamă roșcata. “Mi-aduc aminti că și eu am pățit așa. Cu Giani, fatî, di la mini di pi scarî, știi că-ți ziceam”, se întoarse ea către brunetă, ca și cum Livia nu ar mai fi fost în încăpere.

“Nu mai știam cum dreacu, să fug d-acolo. Dinte, lipsă, gaură, da-r-al dreacu” și făcu cruce, scuipând în chiuvetă.

Livia simți că o cuprinde leșinul. Vru să se sprijine de marginea chiuvetei însă ochii i se împotmoliră într-o mare de verde, ca acela al broșei ei.

“Cât vrei pe ea?” și apucă cu jumătate de deget eșarfa de la gâtul plin de colăcei al roșcatei.

“Eșarfa mea?” strigă surprinsă grasa.

“Ți-o cumpăr! Am nevoie de ea să mă acopăr.”

Roșcata amuți ca și cum i s-ar fi propus o afacere de milioane apoi un zâmbet îi încolți în colțul stâng al gurii.

“Nu știu, fatî, e scumpă că p-asta am primit-o de la iubi și e și de mătasi, scumpă, știi… na… și țin la ea….”

“Uite”, se scotoci Livia frenetic prin geanta ei neagră, “îți dau 50 de lei, e bine?”

“Nu știu fatî… ce să zic”, mimă grasa nehotărârea, ca o actriță de mâna a doua.

Livia scoase o bancnotă de o sută de lei, vrând să întrebe pe brunetă de rest, însă roșcata fu mai iute și înșfăcă bancnota cu lăcomie.

“Măcar să știu pentru ce îmi iau bătaii de la iubi dacă îi spun că am pierdut-o, știi ce zic?” și făcu cu ochiul ștrengărește. Apoi luă de mână scheletul umblător și ieși râzând pe ușa soioasă.

Livia înghiți în sec apoi trase aer adânc în piept. Își potrivi ochelarii de soare apoi își puse eșarfa în formă de batic, acoperind cât mai bine tâmplele. Se simțea miros de usturoi și lycra ieftin.

Acum ori niciodată, se gândi ea și porni val-vârtej prin sala prost iluminată, duhnind a fum de țigară și alcool ieftin. Riscă o privire către masa lui. Nu era acolo. Poate se plictisise de așteptat și plecase.  

Aproape că izbi ușa de la ieșire de perete și scoase un gâfâit convulsiv, ca un înecat care în sfârșit a reușit să iasă la suprafată după o luptă îndelungată cu valurile. 

Aruncă eșarfa cât colo și porni pe aleea înmiresmată. Salcâmii erau încă în floare, unindu-și crengile cu albăstriul înserării.

“Livia!” se auzi în spate vocea lui.

Vru să meargă mai departe dar nu putu. Vocea o țintuise ca un piron, acolo, în mijlocul caldarâmului denivelat, rămas poate din vremuri otomane.

“Ce faci aici?” întrebă el.

“Eu? Am ieșit puțin să mă plimb”, spuse ea tremurând ca o salcie. “Tu?”

“Taică-tu e un prost”, spuse el un zâmbet gălbejit care aducea a lămâi coapte.” Dacă îți vine să crezi, mi-am dat întâlnire cu cineva. O femeie!” pufni el jenat. Jena ei fu interpretată de el drept consternare.

“Știu, nu te supăra, tu ai grijă de mine tot timpul, dar uneori mă ia cu urât, așa, știi? De când maică-ta nu mai e…”

Livia simți că ochii ei nu mai erau ochi. Se prefăceau ușor în Dunăre. Și ai lui la fel.

“Oricum”, adăugă el, mișcând mâna a lehamite, “mi-a tras clapa. Unde mai pui că m-am ferchezuit și tot tacâmul! Ba mi-am și luat ziarul după mine să mă recunoască. Ea trebuia să poarte o broșă verde.”

Ochii îi căzură brusc pe pieptul Liviei. Apei tulburi din ochi îi luă locul o sclipire. Ce era? Nu știa. Era oricum clară și ascuțită. Ca o împunsătură de ac…