Crafter: Cornelia Voiculescu
Sinopsis: În încercarea de a fura un telefon de ultimă generație, care l-ar ridica în ochii colegilor lui, un tânăr adolescent are parte de o aventură erotică cu final neașteptat…
Limba îi umezește buzele cu poftă. Ah, de-ar putea să pună mâna… Netezimea aia… cum s-o simți la degete oare? Așa o fi când vrei neapărat să ai ceva?
Simte că ea îl privește cu ochi lacomi și crede că zărește un zâmbet care îi descoperă dinții mult prea depărtați, în timp ce mâna ei se rotește metodic între picioarele lui. Bine că doar lumina chioară din hol este aprinsă și nu o vede prea bine.Altfel nu ar fi fost în stare.
E genul ăla care te face să vrei să îi pui plapuma pe față. Cât să aibă? Minim 40? O n.f. urâtă și mai are și un miros ieftin a țigări contrafăcute și un parfum cu iz de tămâie. Ce-o fi fost în capul lui când a abordat-o pe bancă? A văzut-o ținând în mână telefonul.
Telefonul? Mai degrabă izbăvirea lui! Deja se vedea scoțându-l cu un aer rece, în fața colegilor de clasă. Cum ar mai băli în timp ce el dă scroll aparent dezinteresat. Și mai ales ea… Laura… Ar putea sa puna pariu că nu i-ar mai da cu flit data viitoare când ar invita-o la film. L-ar lăsa să îi mozolească sânii pe întuneric și poate chiar să îi bage mâna pe sub fustă, în timp ce i-ar fi permis generos să se tragă în poză, mândră că are lângă ea un tip așa de bazat.
#cefacețimuritorilordefoame #livingthelife #hichtech.
Dar ca să poată să trăiască toate astea trebuie să prindă momentul.
Da, merită să riște. Sincer nu se așteptase ca ea să facă primul pas și să îl invite acasă. A urmat-o fără să spună prea multe, ușor deconcertat de spiritul ei de inițiativă.
Poate dacă i-ar distrage atenția…. Între picioare blugii plesnesc aproape. Ar vrea să o oprească, dar dacă o face poate se va răzgândi și îl va da afară. Adio, ocazie!
“Ești cam tensionat, puișor. Relaxează-te…” se auzi vocea guturală. Poate prea guturală…
Vede cum fața scofâlcită i se pierde printre buclele brunete, care emană miros de fixativ vechi. Un sunet metalic și prohapul se deschide. Nu are de ales. Trebuie să o lase să își facă mendrele. Deh, cine știe de când n-a mai avut parte… O să facă un duș lung acasă și după aia o să stea toată noaptea să se uite la video-uri pe youtube și poate să joace și un Minecraft. Imaginea ținând în mână minunea neagră îl excită și mai mult.
Zvâcnește când se simte înghițit. Și totuși… se pricepe babeta! Nu poate să se ridice. Buclele brunete se mișcă ritmic iar el simte cum se scufundă în canapeaua verzuie. Nu, nu mai poate pleca. Obscurul camerei fără ușă, luminată doar de becul din hol capătă brusc picățele. Icnește. Un curent electric îi izbucnește ca o furtună în șale, urcă ușor până la piept, apoi coboară iar pe coapse, trece prin gambe și se pierde în călcâie.
De sub părul mirosind a fixativ ies sclipind doi ochi șireți.
“Da’ știu că ești un armăsar! M-ai udat toată!”
Zâmbește încurcat.
“Nu vrei să bei un vin și apoi continuăm în dormitor?” Ar trebui să zică „Nu” dar aude o voce care seamănă cu a lui:
“Da…”
“Nebunaticule”, zice ea iar gutural. “Trebuie să mă împrospătez însă. M-ai cam luat pe nepregătite când m-ai agățat pe bancă. Așteaptă-mă puțin”, continua ea și se ridică, ștergându-se la gură cu un aer complice.
Acum e momentul. Frumusețea neagră stă pe masă. O avusese în fața lui tot timpul cât stătuse acolo pironit de propria-i slăbiciune. E clar, nu va povesti nimănui. Dar s-a simțit atât de bine… De ce nu s-ar mai bucura puțin de măiestria urâtei?
La urma urmei, asta e! Stinge lumina, ia-o pe la spate și dă-i călare pe vătrai. O să se gândească la Laura.
Cu mișcări de felină, apucă aparatul și îl îndeasă în buzunarul interior al jecii din imitație de piele, aruncată undeva în colțul canapelei. De una adevărată nu avusese bani dar chiar și pe asta dăduse toată alocația plus ce reușise să mai șterpelească din capotul bunicii. Totul pentru aparențe….
Își aduce aminte că afară e deja frig și maică-sa l-a avertizat să se îmbrace mai gros. Nu contează. Are acum ce voia. Nimic nu o să-i știrbească victoria din seara asta. O să sărbătorească chiar cu vinul păgubitei. O să bea apoi o să-i zică că se duce pănă jos la magazinul din colț să ia țigări. Și gata!
Sunetul apei țâșnind de la robinet îl trezește. Trebuie să se frece la ochi pentru că lumina aprinsă în sufragerie dintr-o dată îl orbește. Ea, jovială, încă și mai urâtă, într-un halat de mătase vișiniu cu puțină blăniță la guler și un rânjet perfid.
“Alb sau roșu?” întreabă ea, surâzând și descoperind iar strungăreața mult prea mare și deranjantă.
“Roșu”, îngaimă el.
“Ah, dar tăuraș mai ești…” și chicotind se apleacă ca să ia sticla de pe un raft înghesuit al unei cămări minuscule.
Abia atunci observă că nu poartă chiloți și le văzu atârnând de sub capotul vișiniu. Păroase, mari, negre, ca două sfere dezumflate. Simte cum fruntea i se face rece iar în gât urcă o mâzgă care stă să dea pe afară.
“Ce e, puișor? S-a întâmplat ceva?”
Acum, în lumina chioară a bucătăriei cu faianță veche de anii ‘80 poate să îi vadă și cele câteva fire sporadice de pe piept, învingătoare încă în lupta cu tratamentul hormonal. Ele și vocea guturală.
Mâzga iese vulcanic, galbenă. Aer! Are nevoie de aer. Trage de clanță și trântește ușa convulsiv în timp ce aude zbierete difuze în urma lui.
Zboară deasupra treptelor. Nu știa că se poate zbura și în jos: 4,3,2,1 palier intermediar… La dracu, cine naiba le-o mai fi inventat și p-astea?
Trece razant pe lângă o bătrănă încărcată de sacoșe care tocmai ce intră în bloc și simte cum un cot însoțit de sudălmi îl lovește în coastă.
Nu se întoarce. Trebuie să fugă cât mai departe de aici.
Din nou în centru. În siguranță deși atât de departe de casă. Bagă mâinile repede în apa rece ca gheața a fântânii arteziene, care încă împrăștie stropi voioși în mijloc de noiembrie.
Frigul pătrunzător îl trezește cât să vadă stelele, mici ace înghețate în perdeaua neagră de deasupra care pare atât de departe… La fel de departe ca telefonul de ultimă generație și jeaca lui…
